Interviu de week-end: “Am avut sansa sa lucrez cu antrenori grozavi!”

        Alexandra Barac a fost o gimnasta foarte talentata si, sigur, ca ar fi fost o componenta de baza in echipa Romaniei, in 2001, la Campionate Mondiale de la Ghent, dar cariera sa a fost curmata brusc din cauza unei accidentari la spate. Acum cativa ani, Alexandra s-a mutat in Canadá, unde am avut sansa, zilele trecute sa o intalnesc. Am vorbit despre cariera ei, despre viata ei in Canada, despre gimnastica…
        – Imi poti povesti cum ai inceput gimnastica. Ti-a placut imediat? Sau ti-a fost putin frica la inceput?
        – Am inceput gimnastica la varsta de 4 ani. Am fost selectionata de la gradinita, in urma unei actiuni de selectie printre copii interesati in a face gimnastica. Am inceput gimnastica cu Nicoleta Zaharia, Raluca Bugner si Lucian Sandu. La inceput m-am antrenat doua ore pe zi, dar, cu cat m-am apropiat de varsta de competitie, la 7 ani, lucram deja patru cam 3 zile pe saptamana. Apoi numarul orele de antrenament a crescut. Mi-a placut imediat, dar mi-era frica de barna. Cred ca fiecare copil are o mica problema la barna, dar, odata cu trecerea timpului, am inceput sa concurez, chiar castigand medalii. Am inceput sa doresc sa lucrez mai mult, pentru a castiga si mai multe medalii.
        – La ce varsta ti-ai dat seamna tu, sau antrenorii, ca esti talentata?
        – Cred ca antrenori si-au dat seama mai devreme ca mine. Momentul in care am realizat ca intr-adevar pot ajunge undeva, a coincis cu succesul la finalele la sarituri si barna, la Nationalele de junioare. Cum barna era aparatul meu mai slab, am realizat atunci ca am potentialul…
        – Cand ai fost selectionata lotul de junioare?
        – In 1997, la varsta de 12 ani, si am fost la Onesti pentru un an. La inceput fost greu, pentru ca eram mica cand am plecat casa. Mi-era dor de casa si parintii mei, pe care ii vedeam doar o data pe luna, deoarece de la Sibiu, de unde sunt eu, si pana la Onesti este ceva distanta. Vorbeam, in schimb, cu ei la telefon… Cred ca te obisnuiesti cu situatii ca asta dupa catva timp. Mai mult, noi ne antrenam multe ore pe zi, asa ca n-aveam timp sa ne gandim prea mult la alte lucruri… Era greu, cand mergeam la culcare, pentru ca mama mea nu era acolo, sa imi ureze noapta buna… Dar in afara de asta, m-am acomodat foarte repede…

        Alexandra a inceput sa obtina rezultate bune in 1998 si a devenit campioana nationala de junioare la sarituri si barna, concurand in compania unor fete deja cunoscute,  Sabina Cojocar, Silvia Stroescu, Melina Druta sau Carmen Ionescu.
        – Ai fost selectionata in lotul de la Deva pentru ca ai obtinut rezultate bune?
        – Eram la Onesti, cand Sabina Cojocar, Silvia Stroescu, Carmen Ionescu si eu am aflat ca Octavian Bellu vrea ne vada. Am plecat spre Deva pentru o proba. Imi amintesc ca am fost foarte intimidata de el, deoarece dansul era un barbat asa mare, iar noi atat de mici. Eram obisnuite cu antrenamente calme si linistite, chiar daca lucram foarte mult. Cand Bellu a intrat in sala, toti au luat pozitia de drepti si, apoi, am incercat si sa facem tot ce am putut mai bine. Ne-am intors la Onesti, iar dupa o saptamana, am aflat ca s-a hotarat ca vom merge la Deva pentru a ne antrena cu lotul olimpic… A fost foarte palpitant sa fiu la Deva, pentru ca, in acel moment, chiar doream sa fiu in lotul mare, sa nu ma mai simt junioara. Deci a fost un moment mare pentru noi si, mai mult, eu si Sabina eram mai aproape de casa, deci a fost mai usor sa ne intalnim cu parintii nostri.. Era bine pentru noi acolo. Intai am stat in camera cu Sabina, apoi, pentru putin timp, cu Andreea Ulmeanu si Carmen Ionescu.
        – Ce amintiri ai din timpul petrecut in Deva?
        – Antrenorii mei au fost Octavian Bellu, Mariana Bitang, Lucian Sandu, care s-a mutat la Deva de la Onesti, si am lucrat si cu Adrian si Lenuta Boboc. Am avut sansa sa lucrez cu toti si toti sunt antrenori grozavi. Imi amintesc foarte multe lucruri, cum ar fi scarile Cetatii Deva, scari pe care alergam pana la varf. A fost o experienta minunata, dar in acelasi timp, a fost foarte greu. A fost diferit de Onesti. De-acum totul devenise foarte serios, gimnastica serioasa. Stii ca ai o sansa sa te duci la Olimpiada. Deci lucrezi de doua ori mai mult si de doua ori mai tare. Presiunea a fost mare la acel moment, a fost greu.
        – Ai concurat in America in 2000 si 2001. Ce s-a intamplat apoi?
        – La un concurs amical, cu Anglia, in 2001, am aterizat dupa linia a doua acrobatic si nu am aterizat drept. Am facut un triplu surub si piciorile mi-au aterizat drept inainte, dar partea de dus a corpului facea inca insurubarea, asa ca sira spinari a turat. Imediat am stiut ca ceva rau s-a intamplat, pentru ca n-am mai simtit nimic de la talie in jos, picioarele mi s-au oprit in mijlocul exercitiului, am ramas acolo pe covor, chiar daca pentru doar cateva secunde, dar am stiut ca era rau. Am mers pe la multi doctori pentru a vedea daca am o sansa sa continui, dar riscul era prea mare si a trebuit sa decid sa ma las gimnastica.
        – A fost greu sa iei aceasta hotarare, pentru ca toata viata ta de pana atunci fusese doar gimnastica…
        – La doua saptamani dupa accidentare, am plecat de la Deva si a fost dificil sa ma duc acasa, sa nu am un program zilnic pe care sa il respect, asa cum o facusem atatia ani. Am privit Campionatul Mondial 2001, de la Ghent, la televizor. M-am uitat cum au ajuns colegele mele la podium, cum au castigat medalia de aur, iar imediat dupa concurs am inceput sa plang si nu m-am putut opri cateva ore in sir, dar le-am incurajat si m-am simtit ca si cum am fost langa de ele. Ma simteam inca parte din echipa. A fost un an foarte greu pentru mine. Trebuia sa ma adaptez la o altfel de viata. A fost foarte dificil, pentru ca noi toate, la Deva, eram ca niste surori. Odata ajunsa acasa, aveam in jurul meu la scoala copii pe care nu ii cunoasteam si cu care nu stiam cum sa ma port, pentru ca eram obisnuita cu fostele mele colegele de echipa, sa vorbesc cu ele. Acum totul era diferit. A trebuit sa invat multe lucruri noi si a fost greu, dupa ce am fost departe de casa patru ani. Dar familia mi-a a fost de mare ajutor, mama, sora si tatal, toti au fost uimitori si m-au ajutat mult. Am fost la multi doctorii si acum sunt mult mai bine. Din cand in cand mai port un corsaj, cand ma doare spatele. Nu ma doare cand fac ceva anume, dar cand se intampla sa inceapa durerea, cand stiu ca trebuie sa ajut copiii in sala cu elemente grele si cand stiu ca ma doare dupa antrenament, imi pun corsajul pentru a-mi proteja spatele.
        – Cand ai hotarat sa pleci in Canada si cum s-a intamplat acest lucru?
        – Dupa ce am fost la concursul din America, i-am zis mamei mele ca acolo as vrea sa traiesc. Nu stiam cum sa ajung acolo, dar era visul meu… Maria Olaru, care este prietena mea cea mai buna, a auzit ca Mela (Lenuta Rus, o fosta gimnasta romanca din anii ’80) si sotul ei, Mihai, cauta o antrenoare la clubul lor, Gym Magic din Canada. Maria m-a sunat si m-a intrebat daca vreau sa merg acolo. Am raspuns “Sigur ca da!”, pentru ca antrenoratul era o idee buna. Dupa ce m-am lasat de gimnastica, nu m-am gandit sa fiu antrenoare, de fapt studiam contabilitatea, dar gimnastica este pasiunea meã, deci am vrut sa incerc. N-am venit in Canada cu ideea sa raman aici, am avut un contract pentru un an si am vrut sa fac un lucru bun si, apoi, sa ma intorc in Romania, dar lucrurile au inceput sa evolueze in bine pentru mine si trei ani mai tarziu, sunt inca aici si vreau sa locuiesc aici. In momentul acesta, incerc sa-mi iau diploma de antrenor si primul meu curs a fost cum sa te distrezi cu copiii. Aici, in Canada, intai de toate este ideea sa faci miscare si sa te distrezi. In prima saptamana, cand am inceput sa lucrez ca antrenoare, o doamna si-a adus fetita la sala si a zis: “Ok, ne vedem curand, sa te distrezi bine!!”… Si m-am gandit “Ce vrea sa zica cu acel «Sa te distrezi bine»?!?, dar, dupa curs, am inteles ca trebuie sa fi o antrenoare placuta, daca vrei sa ai un viitor. Deci, inca mai invat, putin cate putin, pentru ca eu sunt obisnuita cu sistemul in care trebuie sa muncesti foarte mult si care de obicei te duce in varf, dar copiii de aici vor sa se simta bine la gimnastica, nu toti au visul si scopul de-a ajunga la Olimpiada.
        – Ce iti amintesti din primul tau an in Canada?
        – Primul an a fost foarte greu. Iar trebuia sa plec de acasa, dar aveam 22 de ani acum si a fost diferit. Eram intr-o tara straina, nu stiam limba, nu cunoasteam oamenii. Am stat patru luni cu Mela si Mihai si, apoi, m-am mutat intr-un apartament cu o colega cu care lucram la sala. Atunci am inceput sa simt ca si cum sunt din Canada. Am inceput sa ma distrez, sa ies, erau multe de facut in orasul in care stateam. Am fost sa vad cascada Niagara cu prietenele, a fost palpitant sa conduc prin Toronto si sa vad acele cladiri inalte, a fost foarte impresionant. Eram asa bucuroasa sa fiu acolo si am inceput sa ma simt ca acasa. Trebuie timp si rabdare sa te obisnuiti intr-o alta tara si eu nu sunt o fata rabdatoare, trebuie sa invat cum sa fiu rabdatoare si mai invat inca. A fost o experienta foarte buna, o experienta care m-a maturizat. Nu pot sa cred ca deja am trait aici trei ani ani, dar imi place foarte mult. Incep sa contruiesc fundatia vietii mele. Am 25 de ani acum si vad ca lucrurile se misca intr-o directie buna pentru mine. Mi-e dor de mancarea romaneasca si mi-e dor de familia mea. Acestea sunt cele doua lucruri de care mi-e dor cel mai mult. Mi-e dor de mancarea facuta de tatal meu, pentru ca face mititei foarte gustosi. Si mi-e dor de sarbatori…
        – Deci nu mai lucrezi la Gym Magic… Cum ai ajuns la Oakville Gymnastics Club care este un club excelent?
        – Oakville a venit la timpul potrivit pentru mine. Am auzit ca au nevoie de o antrenoare, am mers la club si imediat mi-a placut. Atunci n-am stiut ca acest club a fost «Clubul Anului» doi ani consecutiv, intre 2007 si 2009. Este cel mai bun club din Ontario si antrenorul Kelly Manjak (nn. in foto cu Alexa), cel care l-a pregatit pe Kyle Shewfelt pentru aurul olimpic la sol, la Atena 2004, a lucrat si el aici. Kelly si sotia lui, Susan, sunt co-antrenori principali ai programului feminin la Oakville, iar clubul are ambele programe, Provincial si National. Sala este imensa si am fost foarte emotionata sa fiu aici. A fost lucrul perfect la timpul perfect, venit la timpul potrivit. Prin urmare sunt incantata ca am primit postul.
        – Ce nivel au fetele pe care le antrenezi si pregatesti fetitele cum ai fost si tu?
        – Sunt copii intre 4 si 8 ani, iar in plus am si o grupa de nivel Provincial, fete incepand cu varsta de 9 ani si mai mult. Trebuie sa spun ca am sange romanesc in vine si gimnastica romaneasca este inca in mine. Deci le antrenez paterni, pe flexibilitate si imbunatatirea conditiei fizice. Aceste doua lucruri sunt esentiale, pentru ca, daca ai aceste doua elemente, poti face tot ce vrei. Am o anume privire cand lucrez, dar trebuie sa si fiu si asa, nu pot fi doar zambet, deoarece nu vom ajunge nicaieri cu atitundinea asta. Desigur, fac tot posibilul ca acesti copiii sa primeasca si un zambet de la mine si o imbratisare si un “high five” si le spun tot timpul ca au lucrat bine. Atata timp cat faci tot ceea ce iti sta in putinta, sunt fericita. Nu vreau ca fetele sa fie dezamagie, pentru ca n-au facut tot ce era posibil.
        – Mai urmaresti echipa Romaniei?
        – Incerc. Citesc ziarele romanesti pentru a vedea ultimile stiri de acolo. Trebuie sa spun ca le incurajez pe toate, incurajez gimnastica de calitate, nu conteaza de unde esti, parerea mea este ca fiecare gimnasta munceste mult. Nu inseamna ca Romania trebuie sa castige doar pentru ca eu sunt romanca, deci daca o gimnasta din America a concurat bine, zic ‘Bravo tie!’. Imi place gimnastica de oriunde.

        Alexandra se intoarce in sala, lucrand cu zambatul pe buze, indragind fiecare moment, fetitele ei ascultand-o cu mare atentie. Este mandra ca a avut posibilitatea sa fie membra a lotului olimpic si ca a avut posibilitatea sa fie antrenata de cei mai mari antrenori din Onesti si Deva.

Nicole Citroen – septembrie 2010, Canada

Pentru varianta in limba engleza click: Week-end Interview – Alexandra Barac